Etichete

, , , , , , ,

Cum e cu timpul?!… E vreodata potrivit? Dar suficient? Dar bland cu noi si rabdator?… Vom invata vreodata sa-l apreciem asa cum e si sa nu ne mai lovim de el ca de Zidul Plangerii?… Pentru mine timpul uneori parca nu mai are rabdare… Fie ca defileaza gales si monoton, fie o ia la fuga intr-o goana continua. Uneori ma intreb cand va exista un echilibru intre cele doua notiuni de timp. Si atunci imi aduc aminte ce inseamna timpul atunci cand ti-e dor sau astepti ceva/ pe cineva cu nerabdare, ce inseamna timpul cand esti fericit si fuge fuge incercand sa-l prinzi si sa-l pui pe „stop” sau „reward”… ce inseamna sa traiesti la maxim momentele cele mai frumoase si linistite din viata ta… tot timpul insa, este cel care pune sare pe rana atunci cand suferi. Atunci cand te astepti sa treaca si sa si puna amprenta asupra ta, ei bine parca te tine captiv in lanturi, aplicandu-ti un tratament de genul picaturii chinezesti si asteptand ca la finalul ei, alaa luuung si anevoios tu sa fi invatat ceva. Dar oare invatam? De cate ori nu ne spunem in sinea noastra… gata asta e ultima data cand mai trec prin asta, ma voi schimba, voi fi mai rea, voi iubi mai putin, voi astepta mai mult, voi crede cu scepticism fiecare vorba spusa si ma voi arunca cu greu in valtoarea pasiunii… Si? Reusim? Nu. Pentru ca desi experientele trecute ne indeamna sa gandim mai mult cu mintea, la primul zambet pe furis ne rascolim din nou si tot ce credeam cu ardoare, se transforma in „lasa… el nu merita”. De aceea, toata viata noastra e un cerc vicios, din care intra cine vrea, iese cine poate si mai ales cum poate.

GOODBYE-LOVE-LETTER

Despartirile… ah… despartirile… sunt cele mai dureroase. Sunt dureroase cand sunt luate ca reactii la violenta, sunt dureroase cand sunt de comun acord, dar cel mai dureroase cand te lasa cu un gust amar si cu mii de intrebari fara raspuns… Si cu toate astea stim sa ne despartim la timp? Ce facem cand persoana pe care o credeam suflet pereche vine si spune dintr-o data ca nu ne mai iubeste?!… Ca s-a stins, de parca flacara nici n-ar fi fost vreodata aprinsa, poate doar intr-o palpaire lenta, si ca tot ce ati cladit urmeaza sa se darame in aproximativ doua minute, interval in care ai timp sa-ti aduni, ca in timpul unui cutremur, ce-ti este mai la indemana. Si, sufletul unde-l lasi? In casa, asteptand sa se darame totul pe el sau il smucesti repede cu tine sperand ca dupa potop sa ia tot ce-i mai bun din experienta asta. E greu… si putini sunt cei care accepta astfel de catastrofe. Ne batem cu pumnul in piept ca noi suntem cinstiti si onesti ca in momentul in care nu vom mai fi iubiti, ne asteptam sa si stim lucrul asta. Bun, dar cand primim vestea ce facem? Fugim grabiti la persoana care ne ia si ultima farama de aer s-o mustram si s-o pocnim pentru simplul fapt ca nu ne mai iubeste? Isterizam si tipam, sperand ca asa o sa se intoarca inapoi? Incepem sa-i facem rau voit? Sa-l vorbim de parca ar fi cel mai aprig dusman? Din tot ce stiu pe lumea asta, este ca decat sa fac astfel de lucruri, prefer sa-mi pun pe perete un loc de dat cu capul si ori de cate ori as simti nevoia sa ma exteriorizez, cucuiele sa apara negresit. Si ce daca suferim? Si ce daca ne doare? Oricum persoana care a facut asta, stie si orice am mai zice sau facem paleste in fata a tot… Demnitatea, respectul si aprecierea fata de o perioada roz din viata noastra, ne ajuta de multe ori sa trecem cu capul sus peste relatii sifonate. Ne doare sa stim ca am fost nedreptatiti, ne doare sa ne privim iubirea, asortata cu alte haine… dar nu este nimic mai presus decat sentimentul de liniste si de impacare ca tot ce a stat in puterea noastra am facut, iar daca intr-adevar reciprocitatea exista, toate sacrificiile si iubirea se vor intoarce insutit din alta parte…

Cu speranta, student la dragoste!

Anunțuri