Oamenii naivi sunt cei mai fericiti…

Acum ceva timp vorbeam cu un prieten care imi zicea ca oamenii naivi, sa nu i denumim, mediocri, sunt cei mai fericiti. Traiesc clipa, se bucura de orice moment legat de timpul prezent, tot ce depaseste momentul fiind de departe necunoscut si fara importanta.

De a lungul timpului, mi-am dat seama ca momentele trebuiesc traite si atat. Cu cat ne gandim mai mult la enjpe mii de lucruri, cu atat de afundam in ele si uitam sa ne bucuram de prezent.

Grijile?! Oh, grijile, bata-le vina astea ne fac sa ne miscam ca niste balerine impiedicate pe un teren alunecos… Mi s-a intamplat de foarte multe ori ca in loc sa ma bucur de o reusita, de un moment frumos, de fericirea, in sine, sa ma apuce framantarile de genul „sigur se vor termina toate astea”, ,,ce ma fac dupa?”, ,,iar trebuie sa ajung la munca dupa un concediu minunat”, ,,dupa soare, potopul…” si tot asa…

Dar, iata ca exista si oameni care nu au atatea preocupari ca noi, muritorii de rand, afundati in ganduri.

Genul acesta de oameni, este cel mai veridic pentru o viata linistita si fara griji. Imi vine greu sa cred ca pufaie de bani, ca nu au probleme, stau intr-o zona de confort invidiata de multi si ca sanatatea lor este peste nivel. Insa, naivitatea cu care trateaza toate problemele ar trebui sa reprezinte o lectie de viata pentru noi, cei care ne afundam in griji pana peste cap.

Mi-ar placea, recunosc, sa ma pot detasa de toate gandurile si sa rad cu gura pana la urechi, sa n-am un ban in buzunar, sa fluier de fericire, sa nu ma intereseze ce fac pe viitor, cum sa produc si sa ma dezvolt. Dar cum oamenii sunt diferiti si trairile sunt pe masura…

Pana una alta cand voi invata sa uit de toate, voi privi cu amuzament la astfel de tipologii.

Anunțuri

Barbatul „iti dau si luna de pe cer” vs. barbatul „da’ cu ce ti-a gresit luna aia?!”

Etichete

, , , , , ,

Femeile, huh, fapturi gingase care vor sa fie imbracate in cuvinte de casmir, atinse cu flori parfumate si mintite, de ce nu, frumos. Cam astea suntem. Nu cred ca exista femeie pe care sa o atraga expresiile de genul „ce faci pisi? ne mai pieptanam si noi azi?!” sau „mai radeti mustata ca o va intrece pe a mea in scurt timp!”. Sa fim serioase…

Si cu toate astea, ne dorim langa noi un om corect, care sa ne spuna verde in fata ce simte sau ce gandeste, care in spatele unui „mi-e dor de tine” sa strige si un „sunt jos deschide-mi usa”…

yingyang

Vorbe goale? Da. Cred ca putem arunca cu totii. Vrajeli? Impresii? Hehe… are balta peste… Putini sunt insa aceia care isi sustin vorbele cu fapte.

Recunosc, m-am lasat de multe ori purtata de cuvinte marete si promisiuni pe masura, poate datorita varstei, poate a fluturilor din stomac….se mai intampla, fac parte din viata. Insa toate aceste experiente m-au invatat cum  sa apreciez un om de langa mine si ce sa bifez la cv-ul catre inima mea. Daca in trecut ma dadeau pe spate vorbele frumoase, scrisorelele de dragoste si micile atentii spontane, aparent romantice, acum prefer faptele si vorbele putine.

Exista doua tipologii de barbati, bine impropriu spus pentru ca nici femeile nu sunt pe departe… Cea a barbatului boem, care te minte si te minte pana-ti fug toti neuronii de la locul lor si o iaaau rapid si sigur pe taramuri nebanuite, lasandu-te in fundul gol si cu mintea-n colturi. Si te intrebi de unde te-a traznit?! De care oricat ai fugi, te iau te prind si te aduc de unde ai plecat si daca vrei sa gandesti, cum mi se pare si normal, cu creierul tau, surpriza… doar inima mai are viata. Si cum cu inima nu e bine sa faci afaceri, mai bine stai in banca ta. Barbatul „iti dau si luna de pe cer” n-o sa-ti spuna niciodata, „uite, fata mea, mie in relatia noastra nu-mi place asta si asta(…)”, pentru ca povestea in care te imbraca el cu flori si printese, e roz, e colorata, dar e cu final brusc nefericit. Dc? Pentru ca in spatele artificiilor sentimentale, zace o ipocrizie fara margini si pentru ca in toate povestile exista si cate un personaj negativ si implicit o victima, de suferit are clar cineva.

Dar nu mai bine…apelam noi la barbatul „da’ cu ce ti-a gresit luna aia?!” ? Nu de alta, dar eu consider ca este mai importanta trainicia, siguranta si sinceritatea decat vorbele-n vant pe perioada determinata. De curand, am aflat greutatea faptelor si ce pot face in fata unor cuvinte…si anume, sa darame tot. Ca un simplu, „coboara!” la miez de noapte, „am vrut sa te vad”, dorinta de a imparti orice moment impreuna si mai ales alea care vor dura o vesnicie, ca seriozitatea in spatele careia zace un zambet din toata inima, te poate surprinde si face fericit cum n-ai mai fost… Exista si situatii in care omul serios si aparent dur, se dezbraca de haina de zi cu zi si se imbraca in hainele cele mai comode, alea pe care le poarta doar cand e cu tine. In care simti diferenta si importanta pe care o ai tu, ca femeie, langa el, prin simplul fapt ca existi si ca el langa tine este si se simte intreg. Acest om are puterea de a-ti spune ce simte cum simte si cel mai important e de o sinceritate de care multi se tem. Nu te menajeaza cand e vorba de corectitudine, nu ti da in cap cand ai gresit, dar intotdeauna va fi deschis si atent la nevoile tale. Si daca nu-ti striga in gura mare despre carul cu boi si ileana cosanzeana, nu inseamna ca tu pentru el nu esti nimic. Din contra, te tine aproape, are grija sa nu-ti lipseasca nimic si daca poate dintr-un singur gest te face sa te aduni din mii de bucatele risipite.

Ca si o concluzie, fetelor, nu mai alergati dupa povesti fermecate! Faptele fac cate o mie de cuvinte!…

Daca ai iubit cu tot sufletul omul nepotrivit, gandeste-te cat ai sa-l iubesti pe cel potrivit…

Etichete

, , , , , ,

Dupa fiecare despartire ne promitem ca vom iubi mai putin, vom fi mai rai, mai reticenti, mai atenti, mai reci. Dar daca asa ti-e felul…sa iubesti cu tot sufletul, de la degetul mic de la picior si pana la ultima suvita de par, stii clar ca astea… sunt doar povesti. Obisnuim sa iubim persoane nepotrivite. Sincer?? Nu stiu de ce… poate psihologia inversa… poate atractia pentru oamenii care ne resping si ne fac sa suferim, cert e ca tanjim dupa ce nu trebuie si asta ne trage in jos, de fiecare data. Constienti eu cred ca suntem mereu. Orice om indragostit simte cand nu primeste nimic la schimb sau poate primeste, dar nu suficient. Orice om care pune suflet, vede defectele celui de langa el, dar le mascheaza de parca ar fi ale lui. Pe de o parte e normal, dar si mai firesc mi se pare ca atunci cand nu te simti iubit, sa pleci. Sa pleeeci inainte ca cel de langa tine sa te puna la pamant si sa-ti spuna inevitabilul, adio.

Imagine

Dragostea pare uneori un fenomen ireversibil. Credem ca daca am iubit odata intens, asta a fost si ce a fost nu va mai fi. Gresit. Eu una sunt constienta ca atunci cand iubesc ma transform intr-un om mai bun, infloresc, radiez, sunt EU si pentru asta am nevoie de iubire. Si ce daca am suferit, plans, urlat de durere? Acum m-am ridicat si pentru ca omul potrivit a batut la usa mea, inainte de vreme, l-am primit in casa, l-am asezat la masa si am avut grija sa nu-i lipseasca nimic. I-am facut loc, asa cum faci intr-un sifonier ghiftuit de haine, i-am rezervat un raft, o perna, un scaun la masa, un loc in suflet. Si nu mi-e teama. Pentru ca stiu ca m-a ales din toate florile din lume… dintr-o multitudine de specii, care mai de care mai colorate si parfumate, m-a ales pe mine, un boboc aproape inflorit, timid si speriat, dar cu vise si planuri mari. Poate ca n-am sa ma ridic mereu la asteptarile unui adevarat iubitor de flori, dar voi avea mereu grija sa infloresc si sa stralucesc…

 

De ce ne indragostim?!…

Etichete

, , , , , , ,

Dragostea… bat-o vina! Iata ca facem ce facem si tot la ea ajungem. Ce e dragostea?!? Un rau necesar i-as spune eu, un rau care ne duce pe culmile fericirii, uneori ne lasa acolo, dar alteori ne da drumul in gol, cazand foarte rar, in picioare. Si totusi, de ce mama naibii revenim de unde am plecat de fiecare data? De ce in spatele oricarui „eu n-am sa mai iubesc niciodata”, zace un „abia astept sa spun te iubesc”?… Pentru ca astia suntem, sau mai bine spus, astea suntem. Spre deosebire de barbati care pot trai o viata intreaga pe baza unui „one night stand” in serie, noi pe langa celebrul „friends with benefits” avem nevoie si de un „buna dimineata, iubito”, „te scot la o prajitura”, „hai astazi sa nu facem nimic, doar sa stam impreuna”…  N-am sa spun ca ma abat de la aceasta regula si asta pentru ca dupa fiecare experienta amoroasa dureroasa, am tanjit dupa… ce credeti, iubire. Da! As fi putut sa ma lepad de acest obicei, care pentru mine e putin nociv, dar cu toate astea, dragostea e singurul ingredient care-mi umple viata. Restul? Sunt doar mirodenii…

Imagine

Insensibilii sau haterii ar zice ca se poate trai si fara. Nu contest. Chiar se poate. Si vad oameni fericiti si multumiti de treaba asta. Ei bine eu nu pot. Am atata afectiune de oferit, incat uneori mi-as fi dorit o ferma de catei care sa aibe parte de toata aceasta, in locul unui barbat.

Continuă lectura

Daruieste si vei primi!

Etichete

, , , , , , ,

A darui= verb, la modul infinitiv, timpul prezent. Ce mai stim despre el? Pai daca ar fi sa despicam firu-n patru n-ar fi multe de zis din punct de vedere morfo-sintactic si totusi.. un cuvant atat de banal.. are atat de multe semnificatii. Infinitivul este singurul mod nepersonal care are timpul prezent. Sa fie oare o coincidenta? Haha! Posibil. V-ati gandit vreodata cand si cum daruim? Ideatic, visator, „las’ ca am io timp…”, „lasa sa ma ajute ca si eu l-am ajutat…”, „imi rezolv toate problemele si ma apuc de daruit.” Ce daruiti fratilor? Acadele? Bomboane? Scump! Dincolo era mai ieftin. Cum e pan’ la urma cu daruirea asta? Ce facem cu ea? O aplicam spontan sau ne facem planul de bataie de acasa? Ne ghiftuim buzunarele cu maruntei si mergem sa-i impartim in stanga si-n dreapta sperand ca asa ni se mai spala si noua din pacate, sau daruim pur si simplu chestii gratuite, sufletesti?!… Cred ca fiecare o face in felul lui… Bogatul simte nevoia sa lipeasca bancnote pe frunti incretite, saracii sa ofere din putinul lor, credinciosii rugandu-se, tinerii traversand cate-o batranica strada si exemplele sunt muuulte… Si totusi… cand facem asta? Ne aducem aminte sa fim oameni, doar cand avem probleme si parem sa nu mai scoatem capul din ele. Atunci devenim brusc credinciosi, ba chiar piosi, de sarbatori ne dam in stamba ca noi daruim chiar daca in restul anului cam cam facut „nefacute”… Eu cred ca faptele bune sunt intr-adevar bune atunci cand vin de la sine, de preferat in alta perioada a anului, nu de sarbatori, sa fie simple, din inima si cu incarcatura motivationala. Se spune ca nu trebuie sa astepti ca binele sa ti se intoarca imediat, eventual de la aceeasi persoana, daca se poate fix in modul in care vrei tu. Teoretic, nu e bine sa astepti nici o rasplata, binele se presupune ca ar trebui sa fie gratuit si benevol, dar sa fim seriosi, suntem oameni si fapta fara rasplata e ca munca in zadar. Seamana, dar nu rasare. Dincolo de toate astea, asa cum pare sau nu, binele in general se intoarce. Atunci cand suntem revoltati ca am ajutat persoana nepotrivita, cand suntem indignati ca tot cei „fara Dumnezeu” au reusita in toate, cand vedem ca rasplata nu mai pare sa iasa la inaintare, iata ca vine, incet cu pasi domoli si siguri… vine! Vine surprinzator, din partea unor persoane pentru care tu la randul tau n-ai facut nimic, sau nimic inca, si daca ar fi sa faci ai avea nevoie de o viata intreaga si inca putin. Avem tendinta sa ne para rau dupa ce am ajutat… sa fim frustrati de succesul aproapelui, care btw ni se datoreaza noua, asta uitandu-ne in gradina noastra si vazand mare esec. Nu e bine. Dar ce sa facem asta-i firea omului, judeca dupa intamplari imediate, fara rabdare si fara incredere in rasplata si sacrificiu. Eu am invatat sa nu mai judec si sa am rabdare. Iar daca nu pot sa fac un bine oamenilor din jurul meu, macar sa nu le fac rau. De curand… am primit si eu! Haha! N-as putea materializa in cuvinte exact cate si in ce fel, insa faptul ca sunt recunoscatoare si multumita ca in sfarsit mi s-au intors darurile, imi intareste starea de bine. E amuzant ca a venit din partea cuiva la care nu ma asteptam si ca a venit atat de firesc si automat incat parca as fi fost programata pe lista lui de „ajutoare”. Se spune ca oamenii apeleaza la psiholog doar daca nu prea au prieteni prin preajma care sa-i asculte si sa le poarte de grija. Ei bine, psihologul meu, unul din ei, e nelipsit de la sedintele de terapie, e  viu si perseverent in lectiile de viata pe care mi le da, e cred ca cel potrivit spus,…prezent si atat! Obisnuim sa credem ca atunci cand suntem dezamagiti, istoviti de suparare, cel mai bine e sa trecem prin greu pe cont propriu. O prostie… orice drum anevoios e mai usor in doi. Orice noapte alba e mai plina daca o imparti cu cineva. De aceea… Pentru ca ai fost si esti acolo unde inima bate incet, dar firesc, pentru ca ai rabdare si esti atent cu un suflet pierdut, prieten drag, ITI MULTUMESC! Iti multumesc azi, maine, si in fiecare zi , iar pentru ca drumul nostru impreuna abia acum incepe, n-am sa-ti multumesc prea mult, avem o viata la dispozitie pentru asta!

P.S. Ca de final, aruncati-va un ochi pe videoclipul asta, poate invatati ceva din el! Va pup cu drag!

Munca innobileaza omu’ …

Etichete

, , , , , , , ,

Recent, am fost partasa la o mica discutie dintre doi zugravi si o angajata din acelasi complex comercial in care lucrez si eu. Ma duceam spre baie cand in spatele meu, cei doi domni sunt abordati de respectiva cucoana. Stimabila, ironica ” Hehe, tot murdari? Tot murdari?”, domnii cu glumele la ei bineinteles, raspund promt, unul din ei „Ce vreti, doamna, daca n-am invatat carte?!” si al doilea, care a dat savoare acestui dialog „Da,da… daca invatam carte, acum eram someri.” Nici nu mi-am permis sa ma intorc pentru ca deja nu-mi erau straine nici straiele, nici glumele de santier si nici situatia in sine. Ce mi s-a parut trist insa e ca domnii aveau dreptate. O dreptate ancorata in realitate si de care se izbeste cam 80% din tineretul zilelor noastre, pentru ca celalalt procent de 20 % e acoperit de pustani cu „bemveuri” si cu posturi asigurate prin succesiune la tron. Buun… Acestea fiind zise, traim intr-o era a paradoxului. Tineri cu facultate, masterate sunt someri sau angajati cu salarii „simbolice” si semi-analfabetii cu lanturi de haur la gat fac „economia tarii” sa se invarta. Ce sa mai spun de faptul ca un faiantar, rigipsar castiga de 2-3 daca nu si mai mult decat un medic?! Si? Ce e de facut? Ne lasam cu totii de facultati si ne apucam de cursuri de calificare sau de scoli de arte si meserii? Ar fi amuzant, dar nu si ceva anormal.

Imagine

Continuă lectura

Academie, here I come!

Etichete

, , , , , ,

Cu pasi timizi, dar foarte grabiti pentru ca dezertasem de la munca, am inceput ieri masterul la Academia de Politie. Student la dragoste, nu mai este student la Jurnalism, ci masterand la Drept Administrativ. Ce treaba are una cu alta? Veti rade- ambitia si aspiratia catre uniforma bleumaren e telul cel mai presus.

Imagine

Daca m-ar fi intrebat cineva acum vreo 3 ani unde mi-as fi dorit sa ajung, as fi dat subtil din umeri, zicand ca nu stiu. De fapt… daca ma gandesc mai bine nici acum vreun an si jumatate nu eram prea hotarata… Dar pentru ca si inspiratia la fel ca si obiectivele precise in viata vin… toate la timpul lor, lucrurile s-au asezat incet incet pe fagasul normal.

Continuă lectura

Stim sa ne despartim la timp?…

Etichete

, , , , , , ,

Cum e cu timpul?!… E vreodata potrivit? Dar suficient? Dar bland cu noi si rabdator?… Vom invata vreodata sa-l apreciem asa cum e si sa nu ne mai lovim de el ca de Zidul Plangerii?… Pentru mine timpul uneori parca nu mai are rabdare… Fie ca defileaza gales si monoton, fie o ia la fuga intr-o goana continua. Uneori ma intreb cand va exista un echilibru intre cele doua notiuni de timp. Si atunci imi aduc aminte ce inseamna timpul atunci cand ti-e dor sau astepti ceva/ pe cineva cu nerabdare, ce inseamna timpul cand esti fericit si fuge fuge incercand sa-l prinzi si sa-l pui pe „stop” sau „reward”… ce inseamna sa traiesti la maxim momentele cele mai frumoase si linistite din viata ta… tot timpul insa, este cel care pune sare pe rana atunci cand suferi. Atunci cand te astepti sa treaca si sa si puna amprenta asupra ta, ei bine parca te tine captiv in lanturi, aplicandu-ti un tratament de genul picaturii chinezesti si asteptand ca la finalul ei, alaa luuung si anevoios tu sa fi invatat ceva. Dar oare invatam? De cate ori nu ne spunem in sinea noastra… gata asta e ultima data cand mai trec prin asta, ma voi schimba, voi fi mai rea, voi iubi mai putin, voi astepta mai mult, voi crede cu scepticism fiecare vorba spusa si ma voi arunca cu greu in valtoarea pasiunii… Si? Reusim? Nu. Pentru ca desi experientele trecute ne indeamna sa gandim mai mult cu mintea, la primul zambet pe furis ne rascolim din nou si tot ce credeam cu ardoare, se transforma in „lasa… el nu merita”. De aceea, toata viata noastra e un cerc vicios, din care intra cine vrea, iese cine poate si mai ales cum poate.

GOODBYE-LOVE-LETTER

Despartirile… ah… despartirile… sunt cele mai dureroase. Sunt dureroase cand sunt luate ca reactii la violenta, sunt dureroase cand sunt de comun acord, dar cel mai dureroase cand te lasa cu un gust amar si cu mii de intrebari fara raspuns… Si cu toate astea stim sa ne despartim la timp? Ce facem cand persoana pe care o credeam suflet pereche vine si spune dintr-o data ca nu ne mai iubeste?!… Ca s-a stins, de parca flacara nici n-ar fi fost vreodata aprinsa, poate doar intr-o palpaire lenta, si ca tot ce ati cladit urmeaza sa se darame in aproximativ doua minute, interval in care ai timp sa-ti aduni, ca in timpul unui cutremur, ce-ti este mai la indemana. Si, sufletul unde-l lasi? In casa, asteptand sa se darame totul pe el sau il smucesti repede cu tine sperand ca dupa potop sa ia tot ce-i mai bun din experienta asta. E greu… si putini sunt cei care accepta astfel de catastrofe. Ne batem cu pumnul in piept ca noi suntem cinstiti si onesti ca in momentul in care nu vom mai fi iubiti, ne asteptam sa si stim lucrul asta. Bun, dar cand primim vestea ce facem? Fugim grabiti la persoana care ne ia si ultima farama de aer s-o mustram si s-o pocnim pentru simplul fapt ca nu ne mai iubeste? Isterizam si tipam, sperand ca asa o sa se intoarca inapoi? Incepem sa-i facem rau voit? Sa-l vorbim de parca ar fi cel mai aprig dusman? Din tot ce stiu pe lumea asta, este ca decat sa fac astfel de lucruri, prefer sa-mi pun pe perete un loc de dat cu capul si ori de cate ori as simti nevoia sa ma exteriorizez, cucuiele sa apara negresit. Si ce daca suferim? Si ce daca ne doare? Oricum persoana care a facut asta, stie si orice am mai zice sau facem paleste in fata a tot… Demnitatea, respectul si aprecierea fata de o perioada roz din viata noastra, ne ajuta de multe ori sa trecem cu capul sus peste relatii sifonate. Ne doare sa stim ca am fost nedreptatiti, ne doare sa ne privim iubirea, asortata cu alte haine… dar nu este nimic mai presus decat sentimentul de liniste si de impacare ca tot ce a stat in puterea noastra am facut, iar daca intr-adevar reciprocitatea exista, toate sacrificiile si iubirea se vor intoarce insutit din alta parte…

Cu speranta, student la dragoste!